arta poetica in perioada interbelica

inceptul de artă poetică defineşte o operă literară în care autorul îşi prezintă în mod particularizat viziunea şi atitudinea asupra menirii poetului şi creaţiei sale. Arta poetică surprinde de asemenea sursele de inspiraţie ale poetului, temele, modalităţile de creaţie şi de expresie, precum şi rolul poetului şi al creaţiei.

Tudor Arghezi este unul dintre poeţii care abordează diferite teme în creaţiile sale literare, distingându-se astfel poezia filosofică, de dragoste, poezia „boabei şi a fărâmei” şi arta poetică. Un exemplu de artă poetică este poezia „Ex libris” (inclusă în volumul „Cuvinte potrivite”) care reprezintă totodată şi o definire metaforică a poetului „zămislitor”. Eul liric redă atitudinea deosebită, sentimentul de admiraţie faţă de poet şi creaţia acestuia „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”. Poezia glorifică actul creator şi creaţia, dovadă a faptului că este o artă poetică. Cartea, simbol al creaţiei literare, este asemănată întâi cu o floare „Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”, apoi cu o vioară „Eşti ca o vioară, singură ce cântă”. Aceste comparaţii relevă nobleţea şi frumuseţea sentimentelor transmise şi demonstrează adevărata valoare sfântă şi eternă a cărţii. Condiţia creatorului este surprinsă „Un om de sânge ia din pisc noroi/ Şi zămisleşte marea lui fantomă”, iar creaţia lui constituie o enigmă pe care „o pogoară vie printre noi”. Poezia începe cu un ton optimist şi se fializează cu unul trist deoarece misterele lumii nu pot fi descifrate, ci doar redate prin „jertfa lui zadarnică se pare/ Pe cît e ghiersul cărţii de frumos/Carte iubită, fără de folos,/ Tu nu răspunzi la nici o întrebare”.

O altă poezie, „Cuvinte stricate”, făcând parte din ciclul „Mărţişoare”, este o artă poetică pe tema eşecului creaţiei, după cum sugerează chiar titlul. Poetul apare ca un proprietar al cuvintelor care par să nu-i dea ascultare şi pe care el nu le mai poate controla. Neputinţa autorului de a crea pe baza cuvintelor este evidenţiată în versurile poeziei „Toate/ Cuvintele mele sunt întortochiate/ Şi s-au îmbătat [...] Au vrut să alerge şi să joace,/ Dar beţia le-a prăvălit încoace.” Beţia cuvintelor semnifică starea de haos, confuzie şi nepotrivire între mesajul poetic şi exprimare. Degradarea ideilor poetice este redată prin metafora „mocirle cu stele”, iar idealul pe care poetul ar dori să-l atingă este sugerat de „mărţişor” şi „roade”. Nemulţumirea creatorului faţă de propria neputinţă se îmbină cu dorinţa de a-şi recăpăta puterea creatoare. Soluţia pe care poetul o găseşte în final o reprezintă igorarea cuvintelor sau ordonarea acestora printr-o atitudine indiferentă: „Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi,/ Să nu le mai spuie agale/ Buzele tale./ Să nu le mai cânte cumva/ Vocea ta/ Şi pe cobză deştele./ Huleşte-le!”.

Un alt poet care tratează tema artei poetice este George Bacovia. Poezia „Plumb” care deschide volumul cu acelaşi nume se înscrie în universul liric specific bacovian, un univers redus la dimensiunea unui cavou, fiind totodată un model de artă poetică simbolistă. Tema pe care o pune în valoare poezia o constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate josnică şi egoistă, care nu-l înţelege, o societate superficială, incapabilă de a apreca valoarea poetului şi a artei adevărate.

Astfel, acesta se simte captiv într-o lume care-l apasă, în care se simte închis definitiv, fără a avea vreo posibilitate de evadare. Strigătul profund al poetului sugerează neregăsirea interioară, angoasa unui spirit terorizat de moarte şi de singurătate sfâşietoare stări redate în poezie prin introducerea simbolului „plumb”, care accentuează neliniştea şi deznădejdea: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb şi-am început să-l strig/ Stam singur lângă mort... şi era frig.../ Şi-i atârnau aripile de plumb.”

Poezia „Poemă finală” (volumul „Cu voi”) constituie la rândul său o artă poetică deoarece surprinde etapa finală de creaţie a poetului, care devine conştient de o respingere sau nerecunoaştere a talentului său de către lume. În sufletul său, poetul speră la „un măreţ viitor”: „O, vino odată, măreţ viitor”, dar totodată disperarea îşi ocupă locul în interiorul său „Pe stradă urle viaţa, şi moartea/ Şi plângă poeţii poema lor vană...”. Astfel, poetul se resemnează cu destinul său tragic, evaporându-se parcă din lumea care nu îl recunoaşte şi nu îl acceptă.

Arta poetică a lui Ion Barbu, ilustrată în poeziile: „Din ceas, dedus...” şi „Timbru”, este dezvăluită în mărturisirea poetului: „Versul căruia ne închinam se dovedeşte a fi o dificilă eliberare: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru.”

Poezia „Din ceas, dedus...” redă trei idealuri: lumea purificată în oglindă, autocunoaşterea şi actul intelectual, fiind artă poetică în sensul unei concepţii exprimate într-un limbaj şi o viziune aparte, specifice poetului de geniu: „Poetul ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi/ Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sun clopotele verzi” Caracterul de artă poetică al poeziei este definit chiar prin cele două catrene, în care Barbu conturează o lume unică a esenţelor ideale prin detaşarea totală de real.

În poezia „Timbru”, privirea poetului e fixată pe suprafaţa lumii, nu dincolo de ea, fascinat într-atât de lucruri precum piatră, humă, unda mării, cărora le atribuie o viaţă sufletească. Poezia nu mai e acum o concentrare de esenţe, ci „un cântec încăpător”, capabil să cuprindă diversitatea infinită a lucrurilor, un imn de laudă a creaţiei cosmice asemănător aceluia pe care conform tradiţiei biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam: „Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.”

La Lucian Blaga arta poetică se identifică în poezia „Poezia”, care face parte din volumul „Ce aude unicornul”. Autorul îşi exprimă crezul liric, propriile convingeri despre arta literară, considerând că esenţa poeziei este asemenea unui fulger care se risipeşte imediat, dar care îşi îndeplineşte rolul de a face legătura între mesajul poetic şi cititor: „Un fulger nu trăieşte/ singur, în lumina sa,/ decât o clipă, cât îl ţine/ drumul din nor până-n copacul/ dorit, cu care se uneşte./ Şi poezia este – aşa./ Singură-n lumina sa/ ea ţine pe cât ţine/ din nour până la copac,/ de la mine

pân' la tine.”

Poemul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este de asemenea o artă poetică în care se reliefează atitudinea poetică a lui Blaga şi se valorifică raportul dintre poet şi marele univers. Esenţa poeziei se poate reduce la un singur vers care reprezintă o metaforă deosebită „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”

Când ne referim la operele literare ale lui Vasile Voiculescu, ne gândim la abordarea unei diversităţi vaste de teme, între care se disting şi poezii ce au ca temă principală arta poetică, în care poetul îşi exprimă viziunea proprie despre destinul său şi încearcă să desluşească menirea creaţiei sale.

În „Poezia”, prima sa artă poetică, actul creator e pus sub semnul „viului soare-al cugetării” şi al „lacrimii amare”: „Cereasca floare, albă, strălucită,/ cu blând miros de rai e Poezia”. Arta poetică în aceste versuri este asemănată cu o floare care stă „ascunsă-n suflet tainică, cuminte (...) Şi din dulceaţa bucuriei sfinte/ Ea suge hrană şi se face mare. Această arta de a scrie se dezvoltă treptat şi devine o „floare minunată”, iar mintea iscusită a poetului depăşeşte orice barieră fiind capabilă să creeze ceva fără de asemănare. Poezia, rezultatul puterii creatoare este dăruită tuturor având un efect pozitiv asupra oamenilor: „Îmbălsămat e sufletul de floare/ Şi-n toată lumea zboară risipită/ Mireasma-i dulce, binefăcătoare”.

Un alt poem care poate fi considerat artă poetică este „Dedicaţie”. Poetul găseşte o definiţie a cărţii în care el se închide, izolându-se de restul lumii: „O carte, scrie-n Buch der Lieber, Heine,/ E un sicriu tăiat din lespezi reci,/ Unde poetul cu-ale sale taine/ Se-nchide singur pentru veci de veci.” Legătura strânsă între poet şi cartea sa este demonstrată de versurile care surprind renaşterea acestuia chiar din paginile cărţii: „Să nu te sperii, palid cititor,/ Când răsfoind târziu aceste pagini/ Mă voi scula oftând dintre imagini/ Şi voi zâmbi livid, strigoi al lor.”

La Ion Pillat putem vorbi despre o diferită viziune asupra artei poetice. „Poemul într-un vers” este o artă poetică în care poetul îşi exprimă nedumerirea şi în acelaşi timp uimirea faţă de existenţa unei multitudini considerabile de creaţii poetice care intrigă şi stârnesc interes pretutindeni: „Un singur nai, dar câte ecouri în pădure...” . În viziunea poetului e uimitor cum un simplu stilou poate da naştere la arte literare care influenţează profund existenţa noastră.

O altă poezie care se intitulează chiar „Artă poetică” reprezintă o posibilă definiţie a artei poetice: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”. Ceea ce vrea sa spună poetul de fapt este că scrisul este modalitatea cea mai potrivită pentru exteriorizarea gândurilor şi creaţia poate fi văzută ca un cântec ce primeşte glas prin versuri. Poezia relevă ideea că poetul trăieşte prin operele sale, iar versul zămislit poate fi o alinare pentru durerea lui: „Mi-am urzit din sunet şi coloare/ Din cuvinte dure, zi de zi,/ Turnul versului înalt în care/ Îmi adorm durerea de-a trăi.” Scriind, poetul îşi creează o lume de vis în care meditează asupra trăirilor şi semnificaţiei creaţiei, uneori chiar îndoindu-se de puterea sa creatoare: „Dar cum stau cu lampa după mine/ Şi cum scriu: un singur ţipăt greu/ Din odaia de bolnavă vine -/ Şi ce mic, ce gol e visul meu.”
Arta poetică este bine definită în creaţiile literare ale poeţilor din perioada interbelică, fiind surprinsă sub diverse aspecte ce dovedesc că este o formă de cunoaştere, o luptă cu limbajul şi o condensare a trăirii în cuvinte.